Artefacte cu utilitate neclară

14 mai 2013

Artefacte cu utilitate neclară

Problema aşaziselor protomonede, semne premonetare, nu este de azi de ieri. Când am văzut primele inele, prea mari ca să fi puse pe deget, mi-am închipuit că ar putea fi inele pentru păr, pentru fetele care nu doreau să le intre şuviţele în ochi atunci când îşi căutau bărbaţii. De păduchi.
Când am văzut clopoţeii, m-am gândit că se atârnau la gâtul copiiilor, să nu se piardă prin copaci. Când am văzut arculeţe, m-am gândit că sunt jucării. Jucării de bronz, hm, cam scumpe. Pentru orice ţăran pileat, ba fie el şi tarabostes, să dai pe mânuţele copiiilor jucării de bronz cu care aceştia să arunce după pisici, nu este prea rentabil. Ba chiar le-ar putea înghiţi, iar digeratul bronzului, chiar şi acum două mii (şi cincizeci … ) de ani era o operaţiune dificilă.

Nu am ştiut nimic de articolele scrise de domnii Glodariu şi Rustoiu despre ele până a apărut nota dnei Aurora Peţan pe fb. Nu am ştiut de ele, asta este. Şi pe domnul profesor Google trebuie să şti să-l întrebi ca să îţi răspundă. Iar de la domnul profesor Ebay nu poţi afla decât despre existenţa unor artefacte, nu şi despre perioada când ar pute fi făcute şi cam de pe unde, cu toată abundenţa de date foarte precise, care nu fac nici cât a suta parte dintr-un coşon. Interesante pentru mine şi evident pertinente şi observaţiile onorabililor care şi-au prezentat păreriile, ba chiar şi deciziile. Sigur, pot să nu fie semne premonetare, nu s-a găsit nici un înscris dacic, celtic sau scitic în acest sens, posibil să se găsească în următoarea mie de ani după cum merg treburile cu cercetarea arheologică şi nu numai. Ideea că ar fi fost utilizate în sanctuare pentru a se agăţa ofrandele este o idee excelentă. Dar poate că mai simplu ar fi să credem că tocmai aceste inele reprezentau ofranda.

Poate au fost brelocuri. Tot felul de chestii, tot ce se putea atârna, au fost utilizate cu multă plăcere drept brelocuri. Indienii americani aveau brelocuri scalpuri, fie ele de la femei, de la bărbaţi sau de la copii. Prin Samoa erau oameni puternici, cu brelocuri pe măsură, îşi atârnau capetele duşmanilor cu totul. Restul îl mâncau, preparat, bineînţeles, căci altfel li se apleca.
Romanii îşi atârnau şi ei nişte brelocuri interesante, cică sub formă de penis. Un penis mic şi călcat de tren, aşa se purta pe atunci.
Dar vorba tarabostesului Dada, cu ce nu se făcea schimb, pe atunci ca şi acum … Deci şi aceste brelocuri, foarte iubite, căci s-au găsit destule, puteau foarte bine să fi folosit drept semne premonetare. Unele mai mari, unele mai mici, după nevoi.

Cât despre delfinaşii de Olbia şi de prin împrejurimi şi despre roţile cu patru spiţe, bătute pe la Histria pe o singură parte, nu văd cum ar fi utilizate ca breloc. Gaură ioc. Iar aşa zisele elice, ce unii învăţaţi au spus că ar fi fost puse la săgeţi, pentru a le menţine direcţia, ele sunt făcute cu o mare atenţie, de parcă ar fi turnate sub presiune. Iarăşi prea scumpe pentru un rezultat incert.

Piese de harnaşament pot fi, pentru cai sau pentru oameni, dar bumbii aceia le-ar fi făcut, cel puţin pentru oameni, incomode sau chiar periculoase. Destule cazuri de accidente s-au petrecut din cazul unor banale inele moderne pentru drăguţe doamne şi domniţe.

Toate aceste artefacte pe care le-am prezentat eu, sunt achiziţionate din două locuri. Talciocul din Pantelimon şi Târgul lunar al colecţionarilor din curtea pălăţelului Şuţu, actualul Muzeu de Istorie al Municipiului Bucureşti. Am făcut evident eforturi de a afla locul orientativ măcar de pe unde au fost găsite, dar degeaba. Mi s-a răspuns că sau de pe ebay sau din Bulgaria. Am crezut? Dumneavoastră credeţi? Oricum, erau pe acolo destui băgători de seamă care să le achiziţioneze oficial pentru vreun muzeu, dacă ar fi prezentat vreo importanţă pentru istoria noastră sau pentru siguranţa naţională (!). La Ruse, cum treci gârla în Bulgaria, găseşti la magazin cu kilu artefacte de acest gen. Iar monede găseşti de vânzare la toate muzeele de la fraţii noştri traci, bulgari vreau să zic vouă. Şi monede frumoase, acum scoase, fără nici un semn distinctiv că ar fi replică, de îţi este frică să mai iei o monedă mai veche chiar şi de pe piaţa noastră, de la Cluburi, Cercuri sau Târguri, cum s-or mai numi ele.

Utilizarea lor ca piese ornamentale de legătură, nu ar face decât să întărească ideea că iniţial ar fi avut totuşi o altă utilizare. Precum salbele cu bani purtate de ţărăncuţe prin trecute vremi.

http://colectii.toateblogurile.ro/2010/03/17/semne-premonetare-inele/

http://colectii.toateblogurile.ro/2010/03/16/semne-premonetare-clopotei-si-elice/

http://colectii.toateblogurile.ro/2010/03/14/semne-premonetare-–-delfinasi-de-olbia/

http://colectii.toateblogurile.ro/2010/03/20/semne-premonetare-–-varfuri-de-sageti/

Deci problema, după mine rămâne destul de deşchisă. Până la descoperirea etichetelor …

Vine, vine toamna. Să vedem dacă vine totuşi mâine pensia, că este 15 dar este pseudogervă …

 

 

Petru al III-lea 1762-1762

6 aprilie 2011

Petru al III-lea 1762-1762

Un ascultător ne întreabă “– Cât costă moneda de o rublă din 1762, emisă de Petru al III-lea?” Răspundem. Depinde de cine are moneda şi de cine o cumpără.

Rubla lui Petru al III-lea



Cele două merite ale acestui Împărat, pentru care a rămas în istorie, sunt că după opt ani de căsătorie, soţia lui era încă virgină, dar a făcut un copil. Petru al III-lea, ca un grijuliu împărat, dar puţin zdruncinat la căpuţ, a închis-o într-o aripă a Palatului de Iarnă, dar acest fapt nu a putut-o împiedica să fie gravidă în continuare şi să aibă încă doi copii. A trebuit să-i dea totuşi drumul de gura lumii. Taţii copiilor fiind persoane prietenoase din anturaj, o ajută să fie proclamată Împărăteasă. Cum Rusia, chiar aşa mare şi lată cum este, nu poate să ţină doi ţari deodată, Petru este omorît. Îar Ecaterina conduce Rusia cu înţelepciune, fiind şi filofranceză şi îşi continuă activităţile cotidiene sau nocturne mai bine zis, ceea ce îi aduce şi numele de “Ecaterina cea Mare”, în germană “cea Groasă”, adică pe româneşte “Ecaterina cea Largă”.

În cele şase luni cât a reuşit să trăiască în anul 1762, Petru al III-lea a emis şi o monedă de argint de o rublă, cu augustu-i portret pe o faţă. Neavând tiraj mare, moneda, de circa 24 de grame, dacă este în stare perfectă şi mai ales dacă este originală, ajunge la licitaţii la sume de peste 6.000 de euroi. Asta în vest, adică în Europa. La noi nu.

Comments (2)

1. Vă mulţumesc foarte mult pentru această informaţie.
   Vă doresc să aveţi o zi foarte bună !
   Comentariu by Mihail — 6 aprilie 2011 @ 14:19
   
2. Acu bagaram la cap ! Voi nu…?
   Comentariu by Adrian Putureanu — 4 iunie 2011 @ 08:05
   
    
   

Grigorescu machetator

5 aprilie 2011

Grigorescu machetator

De la Nicolae Grigorescu au rămas mii de desene, unele aflate în arhiva Muzeului din Câmpina, altele prin diferite colecţii, multe din ele azi desfiinţate. Nu sunt prea căutate, desenele în cărbune în general. Tuşa lui Grigorescu diferă enorm în desene faţă de ceea ce ştim din picturile lui. În desen există o vioiciune şi o hotărîre ce lipsesc din picturi. Sigur că cele mai cunoscute sunt schiţele din războiul de independenţă, multe fiind folosite pentru viitoarele picturi de anvergură.
Din 1885 – 1886 datează o schiţă dintre probabil mai multele făcute pentru Banca Naţională, pentru o bancnotă. Schiţa se afla în colecţia dr. G. Olaru prin 1941, când este publicată de către G. Oprescu într-o cărticică numită Grigorescu desinator în volumul VIII al Publicaţiunilor Fondului Elena Simu ale Academiei Române. N-aş putea să spun că mă dau în vânt după această schiţă, la început am crezut că este vorba de o schiţă pentru un decor de teatru, dar important mi se pare că a avut şi astfel de preocupări. Hieratismul personajelor nu mi se pare deloc apropiat de scenele lejere de acţiuni în peisaj cu care suntem obişnuiţi. Dar astea sunt cerinţele bancnotelor. Nu te joci cu banii!

Nicolae Grigorescu - Schiţă pentru un bilet de bancă

Greutăţi, avem greutăţi

22 noiembrie 2010

Greutăţi, avem greutăţi

Sursa mea nesecată de ciudăţenii antice mi-a mai făcut o surpriză, scormonind într-un fost ambalaj de îngheţată “Monte Bianco”. Ambalajul este făcut probabil special pentru colecţionari, întâi ai satisfacţia degustării unei îngheţate maro, pe care scrie “ciocolată” iar pe urmă, după normalul spălat cu detergent de vase şi uscat, se obţine un recipient râvnit de toţi amatorii de chilipiruri vechi. Încăpător, pereţi transparenţi şi garanţia că nu se sparge.
Deşertând, pentru a nu ştiu câta oară conţinutul pe un ziar, evident pe un exemplar maro din România literară, altfel nu funcţionează minunea, am văzut cum cinci piese încercau să se rostogolească şi să treacă în alte file. Haaa, nu le ţine. Am pus toate mâinile pe ele şi le-am prins. Voiau să-mi scape printre degete, dar nu m-am lăsat. Cu nişte mişcări dibace de vechi colecţionar, le-am aliniat în faţa mea şi le-am ameninţat că le arunc pe geam dacă nu stau cuminţi. Au stat, căci nu eram să le mănânc, erau de plumb, şi aveau o formă deloc îmbietoare, aşa cam ca un supozitor. Ba una avea şi un ineluş la unul din capete. Brrr, supozitor de plumb şi cu inel. Grozavă idee au avut anticii noştri dobrogeni.
Aşa aliniate, le-am luat câte unul, câte unul şi le-am cântărit cu cântarul meu electronic de mare precizie, cumpărat de la Târgul Colecţionarilor din faţa Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti. Este de mare precizie. Cred că la Munchen se cântăreşte cu el ceapa.
Nu cred că au avut toate aceeaşi utilizare. Cred că unele erau greutăţi pentru războiul de ţesut, altele pentru plasele de prins peşte, poate stavrizi, poate guvizi. Oricum, pentru balene nu erau. Ce ar fi zis Green-Peace-ul? Ba poate că una era chiar greutate pentru cântar, un pond aş vrea să zic. Dacă aveţi alte păreri, vă rog, vă invit pe blog. N-aş vrea să mai spun prostii, aşa cum totuşi am făcut. Dar odată recunoscută, greşeala este pe sfert iertată!
Iată care erau greutăţile de plumb pe care doar cu o dibăcie deosebită am reuşit să le opresc să evadeze.

iar dacă le rotim:

Ponduri

31 octombrie 2010

Ponduri

Întradevăr, cineva sfătuia pe altcineva să sape pe acasă, să nu mai bată munţii şi să-şi bage nasul în fieful altora. Problema era că altcineva stătea la bloc, la etajul X. Sfătuitorul, cineva, avea idei, poate cam creţe e adevărat dar precis fixe. De fapt nici nu se punea vorba de săpături. Şi eu stau într-un bloc, la etajul Y şi fiind cam căpos din fire, şi neţinând seama de multele sfaturi, m-am apucat de săpat. Dar în loc să ajung la etajul Y-1, adică într-o colonie chinezească, la etajul de dedesubt stând un chinez foarte simpatic, care, atunci când ne întâlneam la lift mă tot întreba « – Ţe faţi ? » am preferat să ajung la o cutie de plastic, luată de la Târgul Colecţionarilor, acel târg ce se ţine la date neprecizate în curtea Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti. Cutia, plină-cu-de-toate nu era unicat, la fiecare ediţie existând la ofertă în jur de zece, mai mici sau mai mari. Înăuntru sunt tot felul de cioburi, bucăţele de metal, chiar monede, de la cele greceşti antice până la monede româneşti contemporane. Un talmeş-balmeş, care nu ştiu de unde provine, posibil de la trecerea prin sită a nisipului pentru construcţiile noi dobrogene. Nimic nu este de valoare, nimic de argint, de aur ţi-ar râde şi copiii în nări. Dacă ai răbdare, ceea ce alţii nu au, dar eu trebuie să am prin forţa împrejurărilor, pot găsi fibule rupte, chei antice tot rupte, inele, vârfuri de săgeţi din cele trei tipuri, semne premonetare ce par a nu interesa pe nimeni.
Punând lopata şi grebla în această comoară a lui Ali Baba, adică deschizând capacul cutiuţei şi punându-le pe un ziar, de preferat ar fi România literară, textura hârtiei şi mărimea literelor, ce nu se amestecă deloc cu bucăţelele de metal şi ceramică, favorizând descoperirile epocale, am trecut la trierea pentru a n-a oară. Un obiect interessant nu poate fi identificat imediat. El se tupilează în spatele celor banale, ba câteodată şi în spatele pozuţelor cu critici literari din dreptul cronicuţelor şi cronicoaielor dânşilor. Obiectele au preferinţe literare. Nu odată a trebuit să trag vârtos de mânecă un inel cu trei bumbi pe el, clar semn premonetar de prin secolele 6 – 2 înaintea erei noastre, de după poza gânditoare, acum fără pipă, a lui Nicolae Manolescu. Săgeţile acelea boante dar frumoase, special făcute să nu înţepe prea tare, fiind şi ele doar nişte semne premonetare aşa zis scitice aveau preferinţă, pentru Domnia Sa Alex Ştefănescu. Curios este că decând nu mai scrie în revistă, nu mai găsesc nici eu săgetuţe. Cred că au fugit şi s-au ascuns într-o livada cu vişini din poveştile încă nescrise, dar care aşteaptă să erupă. Cine o să le scrie? Nu ştiu, dar înghesuiala e mare. Eu sper să le citesc sub semnătura Alex. Tot aşa se întâmplă şi cu delfinaşii de Olbia, întregi sau bucăţele, care aveau o preferinţă vădită pentru rubricile cu Meridiane ale drăguţei doamne Bittel. Aproape că găseam delfinaşul şi Meridianul. Nu mai găsesc niciun delfinaş, oricât aş scormoni.
Ei, dar acum am avut noroc. Chiar pe articolul aparent aerienei domnişoare Ioana Pârvulescu se lăfăiau trei pătrate. Aşa mi s-a părut la început, dar eu necrezând în fantasme, am pus degetul pe ele, aşa ca acel Toma raţionalul. Da, erau trei, erau pătrate şi erau şi de plumb. Ceva înscrisuri pe ele, măcar decalcuri optimiste sau pesimiste. Nimic, nimic. S-au dezlipit imediat de articol, aveau totuşi ceva greutate, le-am şi cântărit cu un cântar cu care deobicei măsor sutele de carate ale diamantelor ce le scot din ţeava de scurgere a blocului, atunci când se înfundă. Da, au 26,5 54,3 şi 60,9 grame. Foarte interesant, nu seamănă a nimic. Dacă ar fi fost de 10 20 50 100 500 1000 de grame era altceva, aş fi crezut că un oltean ce vindea zarzavat pe plajă, le-a pierdut. Dar aşa ? Aoleo Ionescule, dar pe atunci, pe când arăta şi litoralul mai bine de veneau şi grecii şi romanii şi sciţii pe aici şi probabil aveau a ce să vină, măcar la Geta de cânta cu cele două fete ale ei şlagărul anului 203 înaintea erei noastre – Ia canaua, ia Canada, păi pe atunci nu se măsura prazul cu gramul ci cu uncia. Dar nu cu uncia asta de la BNR ci cu uncia de la Istria cea de 29,78 de grame. Şi dacă am zice că patratul acela mic şi bondoc s-a mai tocit ceva, este posibil să fi reprezentat chiar o uncie, adică 1/16 mine. Dar celelalte două? Cea mijlocie chiar are exact două uncii, iar cea mare chiar că nu-mi dau seama, or fi două uncii de la Cuza Vodă, că doar Vodă Cuza făcuse ocaua mai mare. Nu, totuşi nu e de pe timpul lui Cuza ci este un 1/8 de mină de Kallatis, Mangalia de astăzi. Aceasta avea 61,58 grame şi se numea ogdo.
Şi uite aşa găsii şi eu în săpăturile de la etajul 6, trei ponduri de origine grecească, cu o foarte frumoasă patină grej, formată din carbonat de plumb. Cel de-al treilea mi-ar place să fie getic. Dar s-ar putea să fie romano-bizantine. Dacă nu există în Internet nici un studiu privind pondurile …
Totuşi rămâne deschisă o mare problemă. Dece scormonind în cutie nu găsesc nimic iar dacă le pun pe această revistă cu aspect mizer, maro închis, şi cu desenaşe de copii întârziaţi, desenaşe cu aspect puţiform şi piţiform, ca acelea agreate în expoziţiile patronate de ICR peste hotare, dece apar atâtea minuni? Am meditat mult la această problemă şi cred că am găsit cauza. Obiectele nu erau în cutie! Erau în mintea celor care fac tehnoredactarea revistei, eu o bănuiesc pe Neli, iar în procesul de tehnoredactare ele sar în ecran, de acolo ajung în revistă, îşi aleg locul, autorul preferat, se zbânţuie până îşi găsesc fiecare cuibuşorul. Cei de la corectură n-o să le vadă niciodată. Şi niciun cap limpede, dacă există vreunul, n-o să vadă nici măcar o codiţă de săgetuţă. Există multe feluri de ochi. Negri, căprui, verzi, albaştri, vineţi, umflaţi, scoşi, de sticlă, de plastic, de pisică, de cotoi, de bou, de vacă, de căprioară, de tarantulă, ochi magic, ochi critic şi ochii lui Ochilă. Niciunul din aceştia n-o să vadă obiectuţele. Ele sunt văzute doar-de-mine. Şi prin mine le vedeţi şi dumneavoastră, Măriile Voastre cu alte pălării. Uitaţi ce minunăţii.

… să-i zicem avers

şi să-i zicem revers …
Au greutăţi şi laturi de 26,5g, 20mm / 54,3g, 28mm şi 60,9g, 33mm
Grosimile sunt de 5mm, 8mm şi 5mm.

 

Tetradrahme aproape thasiene

30 august 2010

Tetradrahme aproape thasiene

Vinurile bune din Insula Thasos au dus la reprezentarea zeului Dionysos pe aversul monedelor emise aici şi probabil au influenţat şi mărimea neobişnuită a acestora. Să poată fi văzute şi de cei cu ochii impăienjeniţi. Şi pentru orice eventualitate, pe revers a fost reprezentat Hercule, cu bâta în mână. Cine ar putea să spună că nu-i place o astfel de monedă ? Eu recunosc cinstit că-mi place. Chiar dacă este o replică mai mult sau mai puţin reuşită, a celţilor, a tracilor sau a dacilor din sud-vest. Ba aproape că îmi plac mai mult ca tetradrahmele originale thasiene! Oricum sunt mai intresante.
Cu un titlu foarte bun, au circulat împreună, originale şi replici, fără discriminare, din Peninsula Balcanică, în Dacia, în jurul Mării Negre, bucurându-se de mare căutare în secolele II şi I îen. De fapt se mai caută şi acum!

1: 16,6g 30mm; 2: 16,7g 31-32mm; 3:16,7g 30-32mm; /
4: 16,5g 30-32mm; 5: 16,6g 29-33mm

Platou heraldic secolul XVII sau XVIII

8 mai 2010

Platou heraldic secolul XVII sau XVIII

Un mic platou de 17,9 cm având şapte medalioane de 3 cm diametu fiecare, înfăţişând cavaleri (?) probabil din secolul XVII-XVIII şi însemne heraldice. Oricum în secolul XIX a fost adus din sudul Transilvaniei, din zona Făgărasului, de către străbunicul meu, originea lui fiindu-mi neclară. Posibil un fel de suport pentru vreun pocal care a luat-o pe alte căi. Este realizat într-o tehnică mixtă, bătut şi gravat. Este din bronz şi a fost argintat, păstrându-se urmele bine pe inelul cu medalioane. În centru un străjer – posibil, dupa text, sa fie Isus – ţinând un steag peste inscriptia: “CHRISTVS IST AVFER STANIEN VODEN TOTN”.

Nu prea stiu ce reprezintă si la ce era utilizat. Dacă stie cineva, ar fi interesant de aflat. Ba chiar m-ar interesa dacă are vreo valoare deosebită.

Seamănă, după mine, cu talerele ornamentale gravate realizate în secolul al XVII-lea în atelierul din Nürnberg al meşterului Albrecht Preissensin, decorat în manieră renascentistă cu scena Învierii în partea centrală iar pe bordură cu figuri înscrise în medalioane perlate.