vineri, 18 aprilie 2014

Ponduri

31 octombrie 2010

Ponduri

    Întradevăr, cineva sfătuia pe altcineva să sape pe acasă, să nu mai bată munţii şi să-şi bage nasul în fieful altora. Problema era că altcineva stătea la bloc, la etajul X. Sfătuitorul, cineva, avea idei, poate cam creţe e adevărat dar precis fixe. De fapt nici nu se punea vorba de săpături. Şi eu stau într-un bloc, la etajul Y şi fiind cam căpos din fire, şi neţinând seama de multele sfaturi, m-am apucat de săpat. Dar în loc să ajung la etajul Y-1, adică într-o colonie chinezească, la etajul de dedesubt stând un chinez foarte simpatic, care, atunci când ne întâlneam la lift mă tot întreba « – Ţe faţi ? » am preferat să ajung la o cutie de plastic, luată de la Târgul Colecţionarilor, acel târg ce se ţine la date neprecizate în curtea Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti. Cutia, plină-cu-de-toate nu era unicat, la fiecare ediţie existând la ofertă în jur de zece, mai mici sau mai mari. Înăuntru sunt tot felul de cioburi, bucăţele de metal, chiar monede, de la cele greceşti antice până la monede româneşti contemporane. Un talmeş-balmeş, care nu ştiu de unde provine, posibil de la trecerea prin sită a nisipului pentru construcţiile noi dobrogene. Nimic nu este de valoare, nimic de argint, de aur ţi-ar râde şi copiii în nări. Dacă ai răbdare, ceea ce alţii nu au, dar eu trebuie să am prin forţa împrejurărilor, pot găsi fibule rupte, chei antice tot rupte, inele, vârfuri de săgeţi din cele trei tipuri, semne premonetare ce par a nu interesa pe nimeni.
    Punând lopata şi grebla în această comoară a lui Ali Baba, adică deschizând capacul cutiuţei şi punându-le pe un ziar, de preferat ar fi România literară, textura hârtiei şi mărimea literelor, ce nu se amestecă deloc cu bucăţelele de metal şi ceramică, favorizând descoperirile epocale, am trecut la trierea pentru a n-a oară. Un obiect interessant nu poate fi identificat imediat. El se tupilează în spatele celor banale, ba câteodată şi în spatele pozuţelor cu critici literari din dreptul cronicuţelor şi cronicoaielor dânşilor. Obiectele au preferinţe literare. Nu odată a trebuit să trag vârtos de mânecă un inel cu trei bumbi pe el, clar semn premonetar de prin secolele 6 – 2 înaintea erei noastre, de după poza gânditoare, acum fără pipă, a lui Nicolae Manolescu. Săgeţile acelea boante dar frumoase, special făcute să nu înţepe prea tare, fiind şi ele doar nişte semne premonetare aşa zis scitice aveau preferinţă, pentru Domnia Sa Alex Ştefănescu. Curios este că decând nu mai scrie în revistă, nu mai găsesc nici eu săgetuţe. Cred că au fugit şi s-au ascuns într-o livada cu vişini din poveştile încă nescrise, dar care aşteaptă să erupă. Cine o să le scrie? Nu ştiu, dar înghesuiala e mare. Eu sper să le citesc sub semnătura Alex. Tot aşa se întâmplă şi cu delfinaşii de Olbia, întregi sau bucăţele, care aveau o preferinţă vădită pentru rubricile cu Meridiane ale drăguţei doamne Bittel. Aproape că găseam delfinaşul şi Meridianul. Nu mai găsesc niciun delfinaş, oricât aş scormoni.
    Ei, dar acum am avut noroc. Chiar pe articolul aparent aerienei domnişoare Ioana Pârvulescu se lăfăiau trei pătrate. Aşa mi s-a părut la început, dar eu necrezând în fantasme, am pus degetul pe ele, aşa ca acel Toma raţionalul. Da, erau trei, erau pătrate şi erau şi de plumb. Ceva înscrisuri pe ele, măcar decalcuri optimiste sau pesimiste. Nimic, nimic. S-au dezlipit imediat de articol, aveau totuşi ceva greutate, le-am şi cântărit cu un cântar cu care deobicei măsor sutele de carate ale diamantelor ce le scot din ţeava de scurgere a blocului, atunci când se înfundă. Da, au 26,5 54,3 şi 60,9 grame. Foarte interesant, nu seamănă a nimic. Dacă ar fi fost de 10 20 50 100 500 1000 de grame era altceva, aş fi crezut că un oltean ce vindea zarzavat pe plajă, le-a pierdut. Dar aşa ? Aoleo Ionescule, dar pe atunci, pe când arăta şi litoralul mai bine de veneau şi grecii şi romanii şi sciţii pe aici şi probabil aveau a ce să vină, măcar la Geta de cânta cu cele două fete ale ei şlagărul anului 203 înaintea erei noastre – Ia canaua, ia Canada, păi pe atunci nu se măsura prazul cu gramul ci cu uncia. Dar nu cu uncia asta de la BNR ci cu uncia de la Istria cea de 29,78 de grame. Şi dacă am zice că patratul acela mic şi bondoc s-a mai tocit ceva, este posibil să fi reprezentat chiar o uncie, adică 1/16 mine. Dar celelalte două? Cea mijlocie chiar are exact două uncii, iar cea mare chiar că nu-mi dau seama, or fi două uncii de la Cuza Vodă, că doar Vodă Cuza făcuse ocaua mai mare. Nu, totuşi nu e de pe timpul lui Cuza ci este un 1/8 de mină de Kallatis, Mangalia de astăzi. Aceasta avea 61,58 grame şi se numea ogdo.
    Şi uite aşa găsii şi eu în săpăturile de la etajul 6, trei ponduri de origine grecească, cu o foarte frumoasă patină grej, formată din carbonat de plumb. Cel de-al treilea mi-ar place să fie getic. Dar s-ar putea să fie romano-bizantine. Dacă nu există în Internet nici un studiu privind pondurile …
    Totuşi rămâne deschisă o mare problemă. Dece scormonind în cutie nu găsesc nimic iar dacă le pun pe această revistă cu aspect mizer, maro închis, şi cu desenaşe de copii întârziaţi, desenaşe cu aspect puţiform şi piţiform, ca acelea agreate în expoziţiile patronate de ICR peste hotare, dece apar atâtea minuni? Am meditat mult la această problemă şi cred că am găsit cauza. Obiectele nu erau în cutie! Erau în mintea celor care fac tehnoredactarea revistei, eu o bănuiesc pe Neli, iar în procesul de tehnoredactare ele sar în ecran, de acolo ajung în revistă, îşi aleg locul, autorul preferat, se zbânţuie până îşi găsesc fiecare cuibuşorul. Cei de la corectură n-o să le vadă niciodată. Şi niciun cap limpede, dacă există vreunul, n-o să vadă nici măcar o codiţă de săgetuţă. Există multe feluri de ochi. Negri, căprui, verzi, albaştri, vineţi, umflaţi, scoşi, de sticlă, de plastic, de pisică, de cotoi, de bou, de vacă, de căprioară, de tarantulă, ochi magic, ochi critic şi ochii lui Ochilă. Niciunul din aceştia n-o să vadă obiectuţele. Ele sunt văzute doar-de-mine. Şi prin mine le vedeţi şi dumneavoastră, Măriile Voastre cu alte pălării. Uitaţi ce minunăţii.

    … să-i zicem avers
    şi să-i zicem revers …
    Au greutăţi şi laturi de 26,5g, 20mm / 54,3g, 28mm şi 60,9g, 33mm
    Grosimile sunt de 5mm, 8mm şi 5mm.
     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu